„Monstrii sacri” Radu Beligan si Nicolae Botnariuc

 

            Acum cateva zile am mers la teatru cu famila, la „Egoistul”. Ca sa-l revad pe Beligan la cei 93 de ani ai sai si, mai ales, pentru a prinde sansa de a-i arata pustiului nostru de aproape 11 ani, un monstru sacru al teatrului. A fost o mare bucurie iar un lucru m-a impresionat adanc. In pauzele dintre scene, cand se trecea la semiobscuritate pentru schimbarea decorului, toata trupa cu copii spirituali ai maestrului se aduna in jurul sau ca sa-l protejeze. Am inteles, din acest simplu gest de culise, de ce scoala noastra de teatru are sanse de supravietuire: cultiva „mostrii sacri” cu orice sacrificii. Isi urmeaza marile modele si ofera publicului de toate varstele lumina marilor „batrani”, pana in ultima lor clipa. Nesfarsita admiratie si recunostiinta echipei Teatrului National.

            Tot acum cateva zile am aflat ca s-a stins din viata, la 96 de ani, „monstrul sacru” al scolii noastre de ecologie, Profesorul Nicolae Botnariuc. Lucrez in catedra pe care domnia sa a fondat-o, dar am aflat despre eveniment de la o fosta excelenta studenta care nu lucreaza in facultate. Am aflat si ca va fi incinerat, iar ca dorinta Domnului Profesor a fost sa nu participe decat familia (de ce oare?).

            Apoi a inceput sa circule zvonul ca familia (?!) a hotarat acest cadru restrans. Ambele variante m-au indemnat sa iau decizia de a nu participa la eveniment, cu atat mai mult cu cat se suprapunea cu orele mele de seminar. In plus, eu consider ca respectul, grija si recunostiinta pentru cineva trebuie sa ti le manifesti in timpul vietii sale, nu in momentul despartirii finale. Asa gandind si avand in minte proaspatul exemplu al felului cum este tratat de urmasi Radu Beligan, mi-am amintit ca marele Profesor Botnariuc, a mai fost invitat in fata tinerilor doar 2-3 ani dupa pensionare, desi a fost in forta inca multi, foarte multi ani. A profitat de marea sa valoare Academia, nu si tineretul si universitatea.

Tot ca zvon am aflat ca studentilor li s-a relatat faptul ca Domnul Profesor, dupa ce nu a mai venit in facultate (de ce oare?), a lucrat in continuare cercetare stiintifica de inalta valoare si a publicat multi ani. Excelent, insa gandind asa, inseamna ca in cazul „Radu Beligan”  discipolii acestuia, actorii mai tineri, trebuiau sa-l „incurajeze” pe maestru sa lase liber locul pe scena pentru ei, iar el sa se ocupe de eseistica „ca sa nu se plictiseasca”. Adevaratii actori stiu insa ca a fi actor este altceva decat scriitor, ca marii actori sunt de neinlocuit si ca publicul larg are nevoie de ei, cat mai mult posibil. La noi, la ecologi, este clar insa ca se face o confuzie grava intre a fi profesor si a fi om de stiinta. Aceasta punere gresita de problema a condamnat in ultimul timp si condamna in continuare, noile generatii de studenti la lipsa modelelor de valoare. Asa cum publicul are nevoie de mari actori nu de eseisti, tot asa studentii au nevoie de mari profesori, nu de savanti ori, mai rau, „savanti”, care nu au vocatia si spiritul de sacrificiu pentru formarea tinerilor. Mai grav, confundarea meseriilor poate duce chiar, pana la confundarea valorilor.

 

Pentru ca studentilor de azi nu le spune nimeni cine a fost Profesorul Botnariuc, ca PROFESOR (opera stiintifica e altceva si este publicata, deci accesibila doritorilor), inchei cu un citat gasit pe internet, intr-un site al unei alte foste studente de exceptie:

 

„Profesorul Nicolae Botnariuc a predat la Facultatea de Biologie insa eu nu l-am mai avut la ore. Dau aici un citat al unui fost elev de-al dumnealui. In mine o sa ramana o parte din ce a facut. De fapt, abia in anu‘ 3, la Ecologie, am inteles ce cautam in facultate. In cei doi ani de curs pe care i-am facut impreuna cred ca am invatat tot atat cat in restu’ cursurilor”. Cartile dumnealui, desi cuprind principii de biologie si ecologie, pot fi intelese cu usurinta de oricine, sunt universale si aplicabile in viata de zi cu zi. Spre exemplu: “Legea unitatii si luptei contrariilor, aceasta contradictie interna a existentei sistemului viu, este insusirea esentiala care deosebeste masina vie de cea lipsita de viata”, sau: “programele inferioare sunt coordonate si subordonate sistemului superior, influentandu-l la randul lor pe acesta din urma”.

 

Martie  2011

 

PS. Daca l-ar fi avut dascal pe Domnul Profesor Botnariuc (si poate pe inca cativa profesori mai apropiati de generatia Dumnealui), fostul nostru olimpic si student la biochimie - acum primit la Harvard, dar care confunda si el misiunea de PROFESOR cu meseria de om de stiinta sau chiar cu o persoana care explica mai corect si mai clar decat altii si atat - nu ar fi scris asa despre invatamantul de la noi si chiar ar fi preferat sa-si faca studiile in facultatea noastra. Spun aceste lucruri chiar daca, din pacate, in multe privinte ii dau dreptate.